Depresia la persoanele vârstnice

Home » Blog » Depresia la persoanele vârstnice
2017-11-03

 

Din punct de vedere cronologic, ciclul de de vârstă al bătrâneţii se consideră a începe la 66 de ani și  se subdepartajează în:

 

 

Această etapă de viață aduce schimbări psihologice uneori asociate cu depresia și care pot fi exacerbate de starea de boală.

 

 

Înaintarea în vârstă aduce schimbări ale conştiinţei de sine şi ale percepţiei de sine.

 

Conştiinţa de sine este un element de bază al conceptului de sine înțeles ca totalitatea percepţiilor şi cunoştinţelor pe care oamenii le au despre însuşirile lor. Până când o persoană  nu este conştientă că este separată de ceilalţi şi că întreţine legături cu ei, nici o altă caracteristică a sinelui nu se poate dezvolta. De la un punct încolo există însă tendinţa de a pierde anumite elemente ale sinelui, conştiinţa de sine diminuându-se în cele din urmă (Brown, 1996, p.63). Persoana se definește pe sine și își privește propria viață într-un mod inconsistent, cu puține elemente. Acest fapt antrenează o percepţie de sine mai puţin acurată, ceea ce poate explica dezangajarea întâlnită la vârstnici, care însă pe cât posibil trebuie diminuată pentru a păstra un bun tonus emoțional.        

 

Etichetarea bătrânilor ca având automat o conştiinţă de sine scăzută duce la izolarea lor şi, ca urmare la diminuarea încrederii, a abilităţilor de a interacţiona, iar apoi la o diminuare a conştiinţei de sine şi a lumii în care trăiesc.

 

În ceea ce priveşte percepţia de sine, aceasta apare ca rezultat al interacţiunii cu propriul self prin care se conturează propria identitate – ce suntem, cine suntem, unde aparţinem, ce ar trebui să gândim, cum ar trebui să simţim şi să ne comportăm. Psihologia acordă un loc important crizelor de identitate ce survin prin înaintarea în vârstă. Cumming (1991, p.100) a arătat că respectivele crize de identitate tind să survină atunci când se produc schimbări atât de mari încât este dificil de integrat propria experienţă în conceptul de sine.

   

 

Vârstnicul trebuie încurajat să își asume noi roluri, altfel fiind automat predispus la stări depresive.

 

Rolurile sunt modurile prescrise social în care se aşteaptă  ca indivizii să se comporte în vederea împlinirii cerinţelor poziţiilor pe care le ocupă (Kart, 1978). Variaţiile în îndeplinirea rolurilor sunt privite ca indezirabile.

 

Aşteptările cu privire la roluri diferă de la o etapă a vieţii la alta. Prin parcurgerea diferitelor etape devin necesare anumite ajustări, adaptări. Aceasta sunt posibile printr-un proces de socializare bine definit, care recompensează persoana pentru acomodarea cu noi cerinţe presupuse de un alt rol, într-un nouă etapă a vieţii. De exemplu, trecerea de la studenţie la muncă este răsplătită prin salariu, însă în procesul îmbătrânirii nu este prezentă vreo recompensare. Societatea de tip occidental,  spre care și noi aspirăm, nu oferă nici expectanţe de rol adecvate, nici recompense pentru intrarea în poziţia de persoană în vârstă (Kart, 1978). Din acest punct de vedere, apare ca îndreptăţită perspectiva pierderilor de rol ce survin odată cu îmbătrânirea. În situaţia de îmbolnăvire gravă vârstnicul intră în postura de asistat. Fără un management adecvat al unei asemenea situaţii există riscul de intrare în pasivitate, deci o deprivare accentuată de roluri. Efectele nu sunt benefice asupra moralului şi a calităţii vieţii generale a vârstnicului, dar prin stimularea interacţiunilor sociale se poate obţine o schimbare în sensul asumării de roluri.

 

Interacţiunile vârstnicilor cu partenerul de viaţă, cu fiii, nepoţii şi cu prietenii sunt generatoare de roluri şi joacă un rol foarte important în starea de bine a persoanei. La vârsta a treia prietenii sunt de obicei selectaţi dacă au un set de experienţe şi un background comun cu cel al persoanei în cauză. În cazul unei boli, când nevoie de sprijin este mai mare, solidaritatea cu cei aflaţi în aceeaşi situaţie este cu atât mai semnificativă.

 

 

Vârsta senectuții trebuie să prilejuiască redescoperirea valorii intrinseci pe care o avem ca oameni și amintirea lucrurilor frumoase pe care le-am trăit și realizat.

 

Stima de sine referă la aspectul evaluativ al sinelui, la felul în care vârstnicul îşi apreciază propria valoare faţă de el însuşi sau faţă de alţii. S-a pus problema dacă pierderile care apar odată cu îmbătrânirea determină scăderea stimei de sine. Părerile au fost împărţite. Pe de o parte, s-a considerat că pierderea de roluri, cea a normelor care să ghideze şi cea a grupurilor de referinţă duc la o stimă de sine scăzută în rândul vârstnicilor prin afectarea abilităţilor şi interiorizarea etichetărilor gen „inutili, incompetenţi, lipsiţi de valoare”. Pe de altă parte, s-a considerat că amintirea împlinirilor de pe parcursul vieţii şi relaţiile cu cei din grupurile de covârstnici generează un tonus afectiv pozitiv (Brown, 1996).  

 

 

Atunci când devine dificil să ne gândim la mâine...

 

Suferinţa depresivă antrenează un ansamblu de modificări psihice care perturbă grav raportarea la propria persoană şi/sau la alţii. Persoana afectată trăieşte cu dificultate prezentul şi aproape că nu-l percepe, fiind ancorată în trecut, singurul timp care i-a rămas. Viitorul este amputat. Inhibiţia psihică implică lentoarea funcţiilor psihice până la „stagnarea” lor (stupor)  (Lăzărescu, 1994). Individul se mişcă mai greu, gândeşte mai lent, comunică mai lent şi mai puţin. Corpul este simţit ca fiind greu. Este posibil ca suferindul însuşi, abia după ce a observat aceste semne, să conştientizeze starea depresivă în care se află.

 

Gândurile depresivului se concentrează pe suferinţa interioară, din această cauză putând apare idei nefireşti: de vinovăţie, de depreciere, de inutilitate şi chiar idei hipocondriace. Această ideaţie devine dominatoare, aproape permanentă. Ea face ca depresivul să nu mai comunice, să prefere să fie singur cu gândurile sale.

 

Tabloul clinic al depresiei este la bătrâni acelaşi ca la adult, însă intervin diferenţe de teren (substrat).

 

Factorii psiho-sociali ai depresiei:

 

 

Se pot evidenția astfel o serie de factori comportamentali care indiferent de vârstă trebuie  pe cât posibil controlați.

 

Reducerea stimei de sine este simptom adiţional al depresiei. Un altul îl poate constitui anxietatea (sentimentul unui pericol iminent neprecizat, îngrijorare, alertă legată de viitor nesigur, lipsa reperelor şi a punctelor de sprijin, neîncredere în sine şi în alţii), în acest caz vorbindu-se de depresie anxioasă (Lăzărescu, 1994).

 

Depresia este o realitate ce nu poate fi ignorată de vârstnic însuși, de familie și de nicio persoană implicată în oferirea de servicii medicale sau sociale. Intervenţia în depresie se poate face prin psihoterapie şi medicamentos.

 

 

Bibliografie:

 

Brown, A. (1996). The Social Processes of Agingand Old Age. New Jersey: Prentice Hall.

 

Cumming, E.; Henry, H. (1991). Growing Old: The Process of Disengagement. New York: Basic Books.

 

Dehelean, P. (2001). Depresia la vârsta a treia. Timişoara: Ed. Mirton.

 

Kart, C.; Metress, E., Metress S. (1978). Aging, Health and Society. Boston: Jones andBartlett Publishers.

 

Lăzărescu, M. (1994). Psihopatologie clinică. Timişoara: Editura Helicon.

 

Munteanu, A. (1998). Psihologia copilului şi a adolescentului. Timişoara: Editura Augusta.

Blog
Nevoia de legături emoționale securizante cu alții persistă întreaga viață.
Psiholog ONLINE
Anxietatea ori depresia pe care o trăiești este semnalul că ceva trebuie schimbat în gândurile sau/ și în acțiunile tale. Contactează psihologul sau psihoterapeutul înainte ca dificultățile să se intensifice. Îți propun în calitate de specialist în sănătatea mentală să pornim împreună în călătoria de vindecare a psihicului tău, cu mijloacele științei, cu implicarea amândorura. Îndrăznește, iar ziua de mâine îți va mulțumi.
© Copyright 2024 psih. Radomir Roxana
Facebook Twitter Google