În mod normal în perioada preșcolară copilul folosește progresele din domeniul limbajului pentru a neutraliza evenimentele înfricoșătoare, pentru a comunica pe tema emoțiilor, a le mima sau masca. Mai târziu, aproape de vârsta școlarității, își dezvoltă strategii de reglare emoțională care îl individualizează în raport cu alți copii și-i permit să reflecteze asupra felului în care poate face față propriilor trăiri de frică, furie ori rușine. Dacă în perioada preșcolară copilul își abate în mod voit gândul de la sursa de distres, în școlaritatea mică își dă seama de modul în care emoțiile apar și pot fi controlate.
Intrarea la grădiniță este frecvent dificilă pentru copil din cauza dependenței de mamă. La începutul preșcolarității sfera emoțională este marcată de instabilitate și trăiri manifestate exploziv. Ulterior se remarcă bravada, dorința de a atrage atenția asupra sa și valorificarea emoțiilor în cadrul jocului. Curiozitatea crește, copilului plăcându-i poveștile, desenele animate, jocul cu cuburi, modelajul, desenul, teatrul de păpuși etc.
O dată cu debutul școlarității, activitatea primordială va deveni învățarea, iar dincolo de aceasta interesele vizează filmele, poveștile cu acțiuni palpitante, colecționarea, investigarea plantelor și animalelor. Micul școlar este mai extrovert, cu trăiri de euforie, interesat de mediul stradal și pare a fi mereu pe fugă, urmând ca apoi să-și formeze intense sentimente de atașament față de școala și clasa din care face parte.
Din punct de vedere social, între 3 și 6 ani copilul suferă determinări sociale majore din partea familiei, principala achiziție ținând de inițiativă vs. retragere. Între 6-12 ani copilul primește influențe determinate din partea școlii și a grupului de joacă, tinzând spre sârguință/ eficiență vs. inferioritate, în mod normal competența fiind valoarea sa primordială.
Din punct de vedere al dezvoltării morale, vârsta de 10 ani marchează trecerea de la un nivel al preluării normelor din mediul social în funcție de consecințele benefice sau nu ale faptei, la un nivel la care copilul respectă regulile pentru a primi apreciere și deoarece el crede că normele și legile sunt valabile pentu toți (10-13 ani).
O dată cu integrarea în grădiniță, copilul se raportează diferențiat la persoane de vârste și cu ocupații diferite, sfera motivațională și cea aptitudinală implicată în explorarea mediului devin mai complexe. Preșcolarul începe să fie tot mai atras de ceilalți, de ceea ce fac adulții și de jocul cu alții. Școlarul mic preferă jocurile cu reguli în colectiv, cunoaște mai multe despre profesii și ierarhia socială, conștientizează valoarea banilor și aspecte ale comportamentului de cumpărător.
Se recomandă ca părinții să exercite un control echilibrat, având o atitudine caldă și atentă față de autonomia copilului. De felul în care familia tratează copilul depinde manifestarea acestuia în mod agresiv sau compliant, ordonat sau dezordonat, adaptat la cerințele școlii sau nu.
Este util ca adultul să observe comportamentul copilului și să acorde atenție trăirilor emoționale ale acestuia. De validarea emoțională la această vârstă poate depinde sănătatea mentală a viitorului adult. La nevoie, este important să se intervină psihoeducațional. Aceasta poate fi cea mai bună investiție pentru viitor.
Resurse:
Schaffer, R. (2007). Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Suport de curs (2010). Evaluarea psihologică (computerizată) a copiilor şi adolescenţilor. Comportamente tipice la preșcolari și școlarii mici. Cognitrom, Cluj-Napoca.
